Doctor in desert

Kuwait, 18 Iunie 2013, 40 grade, cer senin…
Pasesc ușor obosit pe coridoarele spitalului, in drum spre cabinetul meu, unde mă întâmpina cu un zâmbetul prietenesc ca de obicei si cu “Good Morning dr Alin” fetele de la receptie. Buna dimineața la ora 12 e puțin cam mult, dar ele știu ca tocmai mi-am încheiat garda si pentru mine o noua zi abia începe. O garda linistita, cu trei nasteri normale si o operație cezariana, deci patru familii fericite.
Intru in cabinet cu un sentiment de mândrie care mă încearcă in fiecare zi când vad numele meu scris cu litere de aur in araba si engleză in stânga usii. Un cabinet primitor, spațios, cu toate facilitățile, cu aparatura de ultima generație, si mă scufund in fotoliul din piele visinie din spatele biroului , care e făcut parca sa îmi ofere un moment de relaxare înainte de a începe consultatiile.
Pe birou mă așteaptă o floare, primită ieri de la o mămică fericita, in semn de recunostinta. Ii găsesc locul printre încă câteva care îmi inveselesc începerea, insufletindu-mă in fiecare zi si oferindu-mi satisfactia muncii bine făcute. Ce poate sa își doreasca un om, un medic, mai mult decât fericirea din ochii pacientilor lui, fericire la care a participat si el un pic…
Si ca de fiecare data, gândul mă poarta departe, acasă, la locul de unde am plecat, acolo unde m-am format ca medic si ca om. A trecut un an si jumătate de când m-am rupt de toată viața mea, de familie, de prieteni, ca sa ajung aici, la peste 4000 de km distanță, “in mijlocul desertului”  cum îmi spunea mama mea cu lacrimi in ochi când am plecat, ca sa pot sa îmi practic meseria pentru care m-am pregătit atâtia ani, gonit de un sistem in care prima ura si razbunarea. A fost o decizie grea, pentru ca toți cei apropiați mă auzisera de mii de ori afirmând ca nu voi pleca niciodată din România.
Eram un medic tânăr, cu mult entuziasm si hotărât sa devin cel mai bun, oricât de multe sacrificii ar însemna asta. Cu un program de 24 de ore din 24, in fiecare dimineața in Maternitate, cu un “alai” de studenți in jurul meu, facandu-mi activitățile obisnuite ale oricărui medic din clinica, dar in același timp explicandu-le studenților pas cu pas fiecare gest, fiecare decizie, ca sa asimileze importanta fiecărui detaliu. Clinica era pentru mine mai mult decât acasă. Aproape toate sarbatorile, atunci când nimeni nu voia sa facă garda, de Crăciun, Paște sau Revelion si cel puțin de doua ori pe săptămâna, odată sigur in weekend, eram de garda, si asta de când am început rezidentiatul in specialitate si continuand ca si specialist. O făceam cu plăcere, fără sa o simt o obligatie, si fiecare copil adus pe lume îmi aducea si mie un zambet, si încă un pas spre desavarsirea mea ca si medic. Fiind angajat al Facultatii de Medicina, aveam contract de voluntariat cu spitalul, adică munceam ca si oricare alt medic din spital dar nu eram plătit decât de facultate pentru orele petrecute cu studenții. Dar asta nu conta, simteam ca acolo era locul meu, si aveam un sentiment de multumire vazand ca tot mai multe paciente îmi acordau încrederea lor si mă solicitau sa le asist la naștere. Dimineața la spital cu studenții, după amiaza la cabinet, tot mai multe nopți petrecute la spital, dar îmi făceam timp sa țin cursuri gratuite de igiena sarcinii la un centru specializat, sa răspund invitatiei unei emisiuni tv si a unii post de radio sa discutam probleme medicale, si uneori sa particip la orele de dirigentie ale foștilor mei colegi care acum sunt profesori pentru ore de educație sexuală. Începem sa simt acea împlinire profesională pe care mi-o doream
Asta pana într-o zi, când a început “jihadul medicilor”, o vânătoare de vrăjitoare plină de inversunare si ura pe care nu mi-am inchipuit-o posibila in lumea medicală. Articole defaimatoare in presa, de o violenta a limbajului fără precedent, care ii vizat pe mentorii mei, si pe care ii vedeam pentru prima data neincrezatori in ziua de mâine.
Mie, care îmi dedicasem viața spitalului mi-au spus ca nu sunt profitabil pentru spital, uitand parca faptul ca eu lucram voluntar pentru spital, fără plata, si toate cazurile rezolvate de mine erau raportate pe numele sefilor de sectie, conform cerintelor CAS. Am întrebat conducerea de atunci “de ce eu?” Si mi s-a răspuns ca in orice război exista si victime colaterale. Nu puteam sa cred ce mi se întâmpla. Nu făcusem decât bine fără sa cer nimic in schimb. De ce eu? In acest timp presa punea etichete de ” sorbonei” celor ce devenisera indezirabili pentru noua conducere…
Am trăit acest cosmar aproape un an. Îmi fusese interzis accesul in sala de naștere, ca sa nu mai pot sa asist pacientele mele. Faptul ca aveam multe paciente deranjase pe cineva…si făcea orice ca sa mă țină departe…
In Decembrie 2011 eram la capătul disperarii, învins de un sistem mafiot care nu îmi permitea accesul la pacientele care mi-au acordat încrederea lor, si nu puteam face nimic sa schimb asta. Atunci a venit salvarea mea. Am primit, încă odată, pentru ca mai primisem de câteva ori, o invitatie de a lucra într-o clinica in Kuwait. Au fost foarte surprinsi ca am acceptat, fără sa întreb nimic nimic despre condițiile contractuale, despre condițiile de munca. Nu mai conta. Simteam ca uit tot ce am învățat, ca pierd toată experiența acumulata, trebuia sa reincep sa lucrez. Am plecat lăsând in urma un sistem care nu mă mai voia.
Când am ajuns aici, am rămas mut de uimire de felul in care arată spitalul. Dealtfel, era greu sa ii spui spital. Un hotel de 5 stele, in care doar faptul ca vedeai câte un doctor in halat alb trăda destinația acestuia. In rest doar lux si stralucire.
Am întâlnit aici oameni inimosi, relaxati, din toate colturile lumii. Fiecare avea o vorba buna, un zambet, o incurajare. Am început sa lucrez din a doua zi, la sala de nasteri. Acolo, o foarte plăcută surpriza, asistenta șefa era românca venită in Kuwait de 15 ani. M-au lăsat sa mă acomodez cu sistemul lor cu protocoalele care țin cont de dogme si traditii specifice lumii arabe, si după doua luni m-au trimis la examen pentru obținerea licentei de medic. Emoții mari, 24 de doctori candidați, de vârste diferite, din toată lumea, comisie la minister cu toți capii ginecologiei de aici. După o săptămâna am fost mândru ca sunt “sorbonel”. Din 24 luasera licența 2. Unul eram eu.
De acolo începând, zi după zi am început sa îmi reclapat încrederea in mine, si sa câștig respectul si încrederea celorlalti colegi ai mei. O lume total diferită de tot ceea ce vazusem eu înainte. Oriunde mergeam pentru un document, sau pentru permisul de conducere, faptul ca pe id ul meu scria Doctor îmi deschidea toate usile si totul devenea foarte simplu. După 6 luni mi-am adus si familia aici, mi-am înscris copii la Cambridge english school, m-am mutat într-o casa la malul marii, si aveam doua mașini. A mai urmat un examen pentru recunoasterea specialitatii de ob-gyn, care m-a făcut sa mă simt din nou mândru.
Ce pot sa spun mai mult? Lucrez într-o clinica de 5 stele, in care după un an am cabinetul meu, pacienții mei, într-o echipa de medici entuziasti, relaxati, care dacă la ora 2 noaptea este un caz problema vin TOȚI de acasă si rezolva situația, cu aparatura de ultima generație, am primele cazuri de fertilizare in vitro, la care doar visam cândva, si in plus, am timp sa îmi iau in fiecare zi copii de la școala, sa stam cât e ziua de lunga la plaja, iar seara sa ne plimbam cu bicicletele in parc. Mă simt împlinit, ca într-o continua vacanța. Muncesc de 10 ori mai puțin si câștig de 20 de ori mai mult. Am respectul colegilor si a comunității in care trăiesc.
Cu toate acestea, nu exista zi in care sa nu mă gândesc la “acasă”, pentru ca de acolo mă leaga tot ce sunt, tot ce am devenit. Si nu privesc înapoi cu mâine. Aproape ca as putea sa le multumesc celor care m-au forțat sa iau decizia aceasta. Aproape…
Unii m-au uitat, alții m-au trădat, si foarte putini mi-au mai rămas prieteni. Ceea ce insa mă face sa am uneori lacrimi in ochi sunt multele mesaje pe care le primesc de la fostele mele paciente, insotite de fotografii cu copilasii lor, pe care ii consider puțin si ai mei. Ele nu uita la nici o aniversare sa îmi trimită un gând bun, si un semn de recunostinta. Nu pot sa descriu in cuvinte sentimentele care mă încearcă in acele momente, nu se poate compara cu nimic. Pentru ca nu îmi doresc nimic altceva decât multumirea ca am făcut ceea ce trebuie, si ca nu i-am dezamăgit pe cei ce au crezut in mine.

 

– Alin Bodog

Comment List

  • Lavinia Stef 18 / 06 / 2013 Reply

    Bravo Alin, noi, colegii tai de an suntem mandri de tine si ne bucuram din suflet ca, macar tu, ai ajuns intr-un loc mai bun, ferit de toate "barfele si umilintele" de prin spitalele romanesti, prin care trece un medic la inceput de cariera! Te pup, numai bine si ne bucuram ca AVEM UN ROMANAS DE AL NOSTRU IN KUWAIT!

  • Alina Sarac 18 / 06 / 2013 Reply

    trist dar emotionant in acelasi timp 🙂

  • Eva Stan 18 / 06 / 2013 Reply

    Sunt fericita sa citesc aceste randuri. Am fost putin timp pacienta ta, inainte sa pleci see you cateva luni am venit la tine la cabinet, see you sora mea Adina Bogdan care ti-a fost studenta. Si dupa prima consultatie, mi-ai castigat increderea si respectul, avand o problema si dupa tratament am avut bucuria sa revin la tine see you vestea ca sunt insarcinata. Mi-a parut foarte rau insa cand am aflat ca pleci, si la 3 luni a trebuit sa imi caut alt medic. Ma bucur sa stiu ca macar acolo, peste mari si tari, Dumnezeu are oameni lui.

  • Dina Moisi 19 / 06 / 2013 Reply

    Felicitari, Doctore! Asa iti spuneam si aici si acum ma bucur ptr implinirea ta! Nu sunt Sarbatori sa nu ma gandesc ce garzi aveam candva, garzi in care faceam sarbatoare din orice si nimic parca nu era foarte greu…Sa ai parte de liniste Doctore si sa-ti mearga bine! 🙂

  • Dana Petrica 19 / 06 / 2013 Reply

    D-zeu sa-ti calauzeasca pasii.

  • Romi Si Florina Abrudan 19 / 06 / 2013 Reply

    Foarte frumos si intr-adevar emotionant, Dumnezeu sa va ajute in continuare, toate respectele si stima.

  • Camelia Hasas 19 / 06 / 2013 Reply

    Felicitari Aline si mult succes incontinuare.Foarte adevarat si emotionant articolul tau!

  • Mehes Adela 19 / 06 / 2013 Reply

    Pacat ! Nu pt ca v-ati realizat, ci… pt ca v-am pierdut 🙁

  • Meda Todor 21 / 06 / 2013 Reply

    Felicitari Alin,
    Sunt mandra ca mi-ai fost student, nu stiam ca ai si talent literar, felicitari si pentru asta! Dar mai ales felicitari pentru curajul, darzenia si devenirea ta. Anul trecut tatal tau mi-a fost pacient si am avut ocazia sa purtam o lunga discutie, mi-a impartasit ingrijorarile lui legate de distanta care s-a asezat intre voi. I-am spus ca sunt convinsa ca vei reusi (inca nu dusesesi copiii) si uite ca am avut dreptate. Sa fiti fericiti si sa te bucuri de toate, lasa amaraciunea undeva in subsolul sufletului (ca de aruncat n-ai cum s-o arunci, e a ta si ramai cu ea), dar bucura-te pentru ca esti un OM si un DOCTOR realizat. Ai doi copii frumosi, o familie unita si un viitor pe care ti l-ai pregatit foarte bine. Sa fiti fericiti!

  • Balog Dragos 22 / 06 / 2013 Reply

    Frumos articolul si super emotionant! Nu o sa va uitam niciodata pt ca mai presus de profesionalismul maxim ati fost OM!

  • Estera Corina Cozma 24 / 07 / 2013 Reply

    Felicitari Aline!!!

  • Alina Popa 28 / 12 / 2013 Reply

    Este mare pacat ca dintr-o generatie de tineri medici rezidenti la maternitatea Oradea , toti au ajuns sa plece … spitalul si orasul a pierdut…

  • laura nistreanu 05 / 02 / 2014 Reply

    Felicitari Alin, tot binele din lume tie si familiei tale!

  • FLORINA NOJE 06 / 02 / 2014 Reply

    TOATA STIMA ALIN…..se spune ca in viata ajungem la un moment in care trebuie sa renuntam la tot ce am avut daca vrem sa aflam ceea ce meritam cu adevarat…asa am lasat si eu tot in urma si am ajuns in BRUXELLES…cu 10 euro in buzunar dar cu sufletul impacat ca am facut alegerea ce imi va schimba viata in bine, si ca voi putea oferi fiului meu, ceea ce in Romania nu as fi putut sa realizez nici in 20 de ani. MULT SUCCES ALINE! POATE NE VEDEM IN CAPITALA EUROPEI…INTR/O ZI …la un pahar de vorba…asa ca intre romani!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.